... 5 minute doar. nimic mai mult: un telefon neasteptat urmat de un obisnuit ,,Alo!", apoi mii de scuze, pareri de rau si explicatii absurde: un dialog esuat, care in cele din urma se termina cu cutremuratoarele ,,Condoliante.." Si toate astea in doar 5 minute, minute care au schimbat cursul vieii unei persoane, marcand inceputul sfarsitului viselor ei, clipa din care ea nu s-a mai regasit decat in lacrimi, suferinta si tot ce-l definea pe el pana acum 5 minute ...
Era o seara ploioasa de primavara cand ea statea ghemuita pe fotoliul din fata geamului, privind picurii de ploaie ce loveau tot mai tare strazile pustii ale orasului. Privea in gol si plangea.. Acelasi lucru il facuse si acum doua zile dupa ce primise acel telefon..
Statea si citea o carte, asteptandu-l sa apara din minut in minut, cand de-odata tresari speriata de zgomotul produs de telefon, urmat de acel dialog ce mai bine nu ar fi existat. Acum isi dorea sa nu fi ridicat receptorul, sa nu fi auzit acea veste ingrozitoare ce o macina de 48 de ore incoace. Cat ar fi vrut sa fi sunat el pentru a-i spune ca zborul a decurs normal, ca urmeaza sa se intoarca acasa, ca asteapta cu nerabdare sa o vada si ca o iubeste, insa n-a fost asa.. n-a fost nici pe departe asa..
Vocea aceea grava de la celalalt capat al firului, fara pic de compasiune, ii rasuna acum in minte, repetandu-i faptul ca speranta, implinirea si fericirea ei luasera sfarsit odata cu pierderea celui mai bun prieten al ei si totodata singurei sale iubiri.
Nu-si putea imagina acum viata fara el, cel care a iubit-o cel mai mult, cel pe care l-a iubit si alaturi de care avea nenumarate amintiri, singurul care mai conta cu adevart..nu mai era.
Simtea cum disperarea punea stapanire pe ea. Ochii ii erau rosii, obrajii innecati in lacrimi, iar mainile tremurande tineau strans la piept poza lui.
Privea de jur imprejurul camerei si o podidea plansul, in orice parte se uita il vedea, ii simtea prezenta de parca ar fi fost acolo..si totusi nu mai era: nu putea sa-l atinga sau sa-i spuna cat de dor ii e de el. Era in stare doar sa stranga cu putere poza si sa planga..
Hotarase sa nu-si mai continue viata fara el, dar nu putea decat sa traiasca pentru el. Ii era frica sa spuna sau sa faca ceva pentru a nu-si crea noi amintiri, ce ar fi putut sa le inlocuiasca pe cele cu el. Acum se regasea doar in lucrurile in care el se regasea inainte, facea doar ceea ce-i placea lui sa faca..
Incepea sa se autodistruga constient, renuntand la ea pentru un `el` care nu mai era. Insa lacrimile si suferinta ii ofereau alinare. Pentru ea, autodistrugerea nu mai era un sacrificiu, ci o monotonie crunta in incercarea ei de a schimba ireversibilul..
Rebe`
